VENITUL DE BAZĂ
Drept universal şi social al omului



Venitul de bază este un concept economic maturizat, ce are ca bază o gândire profundă, bazată pe realităţile actuale. El este un venit lunar, care se oferă automat, necondiţionat şi pe toată durata vieţii, indiferent dacă persoana munceşte sau nu, indiferent dacă ea este săracă sau bogată, în virtutea dreptului la existenţă a fiecărui cetăţean.

Pentru a înţelege acest concept trebuie mai întâi să conştientizăm erorile mentale formate în decenii, secole şi chiar milenii prin picurarea în mintea noastră a unor idei ce nu sunt reale, deci prin manipularea minţii noastre de către clasa oligarhică parazitară. O astfel de idee falsă este faptul că munca şi banii ar fi în mod direct conexate, ideea că numai prin muncă se câştigă bani, iar banii ar fi rezultatul muncii. Această idee este profund greşită şi nu are nimic de-a face cu realitatea. Munca şi banii sunt două lucruri diferite.

Cele mai mari realizări ale lumii au fost făcute fără bani, iar cei ce au mulţi bani nu au muncit niciodată.

Megaliţii gigantici din neolitic care se găsesc în munţii Carpaţi, cei din Stonehenge sau cei din Insula Paştelui au fost realizaţi fără bani. Ştim asta deoarece în acel timp nu existau bani. Iar piramidele din Giza, Colosseumul din Roma, apeductele romane precum „aqua Appia” din Pompei au fost construite de sclavi, deci fără bani. Cele mai mari invenţii ale lumii precum: stăpânirea focului, prelucrarea pământului, roata, scrisul, producerea de electricitate, computerul şi multe altele au fost făcute fără bani. Chiar şi în ziua de astăzi se efectuează muncă fără bani: munca onorifică, munca voluntară, educaţia copiilor de către părinţi, studiul, practica, munca multor artişti, munca bloggerilor din internet şi multe alte munci nu sunt plătite. Ca să nu mai vorbim de muncile efectuate şi pe care patronii nu mai vor să le plătească.

Concluzia este că munca nu are legătură cu banii. Munca fără bani se realizează dintr-o motivaţie interioară sau prin folosirea sclavilor.

Pe de altă parte, nici banii nu au nimic cu munca.

Din istoria omenirii ştim că cei ce au avut puterea, au avut inclusiv mulţi bani, dar nu au muncit niciodată. În zilele noastre bogaţii nu trăiesc din munca lor, ci din moşteniri, din escrocherii financiare, din dobânzi sau sinecuri. După cum vedem nici banii nu au de a face cu munca, căci cei ce au bani nu muncesc.

Disocierea muncii de bani ne ajută să înţelegem mai bine conceptul de venit de bază.

Munca omului este atât de valoroasă încât nu se poate remunera nici cu toţi banii din lume, iar banii nu sunt rezultatul muncii omului. Rezultatul muncii omului sunt produsele şi serviciile efectuate, banii sunt numai un mijloc de accelerare a schimburilor de mărfuri. Iată că dacă ne aprofundăm în subiectul acesta observăm din ce în ce mai desluşit că banii nu au nimic cu munca. Se poate munci fără bani şi se poate face rost de bani fără muncă. Remuneraţia în bani a angajatului se face pentru ca acesta să poată trăi şi să poată munci mai departe, ea nu este însă un rezultat al muncii sale.

Managerii, care au băgat în faliment multe firme, deţin salarii astronomice de zeci de mii de euro pe lună, primesc bonusuri de milioane de euro pe an şi au multe alte privilegii. Aceştia au deja venitul de bază inclus în veniturile lor. Este timpul să îl aibă toţi cetăţenii, deci inclusiv oamenii ce au iniţiative constructive şi cei ce vor să rezolve problemele din cadrul comunităţii în care trăiesc. Şi ca să munceşti pentru comunitate trebuie să ai existenţa asigurată, iar soluţia pentru ca existenţa ta să fie asigurată este venitul de bază.

Cuprins:

1. Definiţie
2. Munca
3. Munca nouă
4. Economia agrară şi diviziunea muncii
5. Şomajul este un succes
6. Mitul ocupării complete a forţei de muncă
7. Democraţia economică bazată pe încredere


Descărcaţi cartea digitală și gratuită:

VENITUL DE BAZĂ: Drept fundamental al omului”

Parola: baza


Definiţie



Venitul de bază este un drept universal şi social al omului, ce trebuie garantat de comunitatea politică. Principalele sale elemente sunt:

.el trebuie să asigure existenţa persoanei
.el trebuie să asigure participarea persoanei la viaţa culturală şi socială a societăţii
.el nu are nevoie de nicio examinare a pauperităţii persoanei
.el nu este condiţionat de constrângerea de a accepta vreo muncă
.el nu este condiţionat nici de alte performanţe fizice sau intelectuale
.el se oferă automat şi necondiţionat
.el se oferă fiecărui cetaţean în mod individual
.el este corelat dinamic cu inflaţia şi nu poate fi diminuat
.el se oferă pe tot timpul vieţii persoanei
.veniturile suplimentare se adaugă la venitul de bază

Semnează şi tu iniţiativa cetăţenilor pentru un Venit de Bază Necondiţionat (UBI)


Munca



În societatea în care trăim, nu există niciodată nicio discuţie asupra definiţiei noţiunii de „muncă”. Toţi par să ştie ce este muncă şi ce nu este muncă. Activitatea plătită este acceptată unanim şi fără niciun semn de întrebare ca fiind „muncă”. Activitatea neplătită este considerată că nu ar fi muncă.

Prin urmare, activităţi plătite, dar dăunătoare comunităţii precum: defrişări de păduri, activităţi industriale la care mediul înconjurător este poluat, activităţi ale politicienilor care nu au nimic în comun cu interesul public, violenţa poliţiei asupra manifestanţilor paşnici, bombardarea şi umilirea oamenilor din zonele de război, cercetarea pentru a produce arme de distrugere în masă, fabricarea acestora, escrocheriile bancherilor, etc. sunt privite şi aparent acceptate de toţi ca fiind munci ce trebuiesc remunerate regeşte.

Pe de altă parte există foarte multe activităţi pe care cetăţenii le fac fără a fi plătiţi. Exemple: munca voluntară, munca onorifică, creşterea şi educaţia propriilor copii, îngrijirea rudelor bolnave, munca elevilor şi a studenţilor, munca bloggerilor etc. În cele mai multe ţări ale lumii cam 50% din munca efectuată nu este plătită.

Este din ce în ce mai clar pentru toată lumea că avem nevoie de redefinirea noţiunii de „muncă”. Este un nonsens să se plătească bani grei pentru activităţi nefolositoare, chiar dăunătoare comunităţii, în timp ce oamenii care muncesc în interesul ei nu sunt plătiţi deloc. Este ciudat faptul că educaţia şi creşterea copiilor tăi nu este plătită, în schimb dacă ai grijă de copiii străinilor primeşti bani.

Venitul de bază necondiţionat creează o situaţie mai justă şi corectează într-o oarecare măsură acest aspect. Deoarece nu există un aparat de măsură a valorii unei activităţi şi pentru că toţi cetăţenii fac ceva pentru comunitate se oferă fiecărui cetăţean un venit de bază necondiţionat pentru ca el să-şi continue eforturile sale în direcţia în care el vede sensul vieţii lui, nemaifiind obligat să alerge după activităţi lucrative(=muncă pe bani), care nu de puţine ori sunt dăunătoare societăţii. În acest mod privind lucrurile, venitul de bază descătuşează energia a milioane de oameni în folosul tuturor. El dinamizează economia, iar din acest lucru profită toată societatea.

O altă problemă a modului de activitate economică a societăţii noastre este faptul că mulţi oameni sunt nevoiţi să accepte unele munci din cauza lipsei mijloacelor financiare de trai. Ei sunt practic forţaţi să facă anumite munci. Dacă ar fi independenţi financiari aceştia s-ar orienta spre activităţile ce fac sens pentru comunitate şi nu numai spre cele plătite. Astfel se face că pacifistul este forţat să lucreze într-o fabrică de armament şi vegetarianul este forţat să lucreze la abator. Venitul de bază vine şi rectifică şi această problemă. În momentul în care munca pe care omul o face nu este în concordanţă cu viziunea sa despre viaţă, el poate să o refuze, iar independenţa economică îi dă şansa să se ocupe de o activitate raţională şi folositoare.


Munca nouă



Industrialismul este cauza nebuniei după muncă şi tot el va fi cauza sfârşitului societăţii care întreţine filozofia angajării complete a forţei de muncă. Scopul creşterii productivităţii este de a produce cu mai puţin efort, fie el financiar sau fizic. Munca intelectuală ne-a adus automatizarea, computerizarea şi robotizarea. Urmarea logică este următoarea: cu cât mai multă muncă intelectuală cu atât mai puţină muncă fizică. Inginerii se gândesc mai tot timpul cum să optimizeze procesele de producţie astfel încât să se producă mai mult cu mai puţin personal. În domenii în care activităţile simple ce necesită muncă fizică sunt automatizate, deci în informatică şi tehnologiile de comunicaţii, se munceşte foarte intensiv.

Aceasta este „munca nouă” care înlocuieşte activitatea de rutină şi munca fizică. Elita lucrătorilor, ce efectuează deja munca nouă, muncesc în producţia de tehnologii avansate şi sunt terminatorii muncii. Pe de altă parte aceştia muncesc nebuneşte, câte 14 ore pe zi. Aşa se face că cei eliberaţi de muncă(numiţi în mod peiorativ de către oamenii sistemului, şomeri), deoarece inginerii, informaticienii, programatorii etc. desfiinţează practic încontinuu locurile de muncă, au mustrări de conştiinţă pentru faptul că nu mai au de lucru.

Faptul că munca va dispare în forma ei actuală nu este adusă în discuţie de către establishment. Cauza este puterea. Cine poate să angajeze şi să concedieze, acela are puterea de a decide asupra vieţii celorlalţi. Şi mai mare este puterea politicienilor ce fac legi şi reglementează procesele din societate. Un preşedinte sau un prim-ministru care creează locuri de muncă este puternic, unul care nu poate face acest lucru este inutil.

Există activităţi ce nu pot fi automatizate. Aceste activităţi nu au de a face cu produse şi servicii pentru oameni, ele sunt mai degrabă activităţi cu oameni. La aceste activităţi trebuie examinat dacă şi cum se pot ele organiza şi plăti după criteriile producţiei industriale şi materiale. Activităţile ce nu pot fi automatizate sunt cele la care afecţiunea umană este foarte importantă. Ele se derulează în medicină, îngrijirea vârstnicilor şi a handicapaţilor, în educaţie. În economie, valoarea adăugată se face sub formă imaterială din ce în ce mai mult. Partea serviciilor din plusvaloarea totală creşte din ce în ce mai mult.

Aici apare întrebarea:
Se poate organiza producerea de valori imateriale după criteriile industriale, ca spre exemplu după criteriile: productivitate şi eficienţă? Cum se poate plăti crearea de valori imateriale?

Un criteriu important în cadrul producţiei industriale este folosirea eficientă a resurselor. În cadrul activităţilor cu oameni, criteriile fundamentale sunt afecţiunea, simpatia, compasiunea, tandreţea. Acestea trebuiesc dăruite, nu în mod econom precum în cazul producţiei industriale ci în mod darnic. Folosirea acestora în mod econom ar fi greşită în acest caz. Închipuiţi-vă un învăţător care este econom, la curs, cu ştiinţa sa. Sau o orchestră simfonică care este plătită şi evaluată după viteza cu care aceasta cântă o piesă muzicală. Acest mod de a plăti şi de a evalua este o aberaţie.

Atunci când firmele de consiliere, serviciile de infirmerie, spitalele, instituţiile de îngrijire, serviciile pastorale şi alte servicii bisericeşti sunt structurate după criteriile de eficienţă, calitatea lor scade deoarece afecţiunea umană nu poate fi evaluată după criteriile industriale de eficienţă.


Economia agrară şi diviziunea muncii



Într-o economie de tip agrar, deci o economie în care omul practică agricultura de subzistenţă, se poate trăi fără a avea un venit în bani. Economia de astăzi este bazată pe diviziunea muncii, altfel spus fiecare este dependent de efortul celuilalt, deci viaţa nu mai este posibilă fără un venit în bani. Pentru ca toţi cetăţenii să poată trăi este nevoie neapărat de un venit de bază necondiţionat.

Înainte de dezvoltarea industrială a economiei, 80-90% din populaţie au muncit în agricultură, deci au putut să trăiască din această activitate. Oamenii trăiau din bunurile agrare pe care ei le produceau, ei trăiau dintr-o activitate de subzistenţă. Subzistenţa(traiul din propriile produse) cuprindea chiar şi construcţia de case şi a grajdurilor. Acest fel de a trăi se mai poate observa în SUA la „Amish People”.

Crearea valorii adăugate, se face în ziua de astăzi, în cea mai mare parte, prin diviziunea muncii. Numai 2-3% dintre oamenii din statele industrializate mai trăiesc din agricultură şi silvicultură. Chiar şi aceştia sunt nevoiţi să cumpere produse.


Şomajul este un succes



Şomajul este un lucru negativ deoarece noi ne uităm numai la jumătatea goală a paharului şi gândim: fără muncă eşti ratat. Șomajul însă nu este un fiasco al societăţii, ci un succes. Capacitatea economiei de a produce rezultate din ce în ce mai bune cu cât mai puţin personal, creează şomaj. Noi trebuie însă să vedem şi victoriile acestui sistem. Automatizarea este o binecuvântare şi nu un blestem. Ea este o poveste de succes chiar dacă într-un sistem social învechit ea nu este aşa de bine văzută. Baza sistemului social care îl avem este munca pe care o putem preschimba în bani. Această muncă devine din ce în ce mai inutilă datorită evoluţiei tehnologice şi a ştiinţei. Profiturile şi plusvaloarea se nasc acum prin faptul că noi lăsăm maşinile să lucreze.


Mitul ocupării complete a forţei de muncă



Între criticii venitului de bază sunt şi cei ce susţin că el invită la inactivitate. Aceştia mai susţin că SUA are puţini şomeri deoarece aici ajutoarele sociale sunt mici şi de aceea ele nu prea sunt accesate. Sociologul şi economistul american Jeremy Rifkin spune: „Desigur că numărul şomerilor americani este mai mic decât cel german. La noi însă există în închisori două milioane de oameni. Nu credeţi că acesta este de fapt şomaj ascuns?”

Cu cât ajutoarele de şomaj sunt mai mici, cu atât mai multe probleme în sistem: mai multă sărăcie, mai mulţi bolnavi, mai puţină siguranţă, mai multă criminalitate. Nu dorinţa de a munci este de vină, ci lipsa locurilor de muncă.

Politicienii ne sugerează că ar fi posibilă ocuparea completă a forţei de muncă, în loc ca acţiunile lor să se bazeze pe realitate. Oamenii însă, peste tot în Europa, nu mai cred în aceste basme şi îi sancţionează la vot pe politicieni. În Germania, spre exemplu, dispar în fiecare an peste 10% din locurile de muncă şi asta la o productivitate stagnantă. Estimările arată că 20% din populaţia lucrătoare poate menţine economia în mişcare fără probleme. Deci 80% din populaţie rămâne pe termen lung fără slujbă.

Sistemul economic, precum şi politicienii şi sindicatele, are un interes ca să hrănească mitul ocupării complete a forţei de muncă pe mai departe deoarece se face următorul calcul: dacă există mai mulţi oameni, ce vor şi trebuie să muncească, decât slujbele existente, atunci se pot cumpăra la preţuri accesibile cei mai buni şi cei mai obedienţi oameni din cadrul acestei „armate de rezervă”. Antreprenorii nu au un interes de a ocupa forţa de muncă în mod complet, ci ei sunt interesaţi să menţină acest mit.

Sindicatele au şi ele interesul de a menţine mitul ocupării complete a forţei de muncă deoarece în cazul realizării acestui ţel ele vor avea o poziţie mai puternică faţă de angajatori. Cu cât mai mulţi şomeri cu atât mai puţini bani şi mai puţină putere au sindicatele. Sindicatele devin fără însemnătate dacă dispare ficţiunea „Noi ne îngrijim pentru ca să se realizeze ocuparea completă a forţei de muncă.” Imaginaţi-vă că în societate ar fi un consens conform căruia numai a cincea persoană ar trebui să muncească. Sindicatele ar reprezenta în acest caz numai o minoritate de oameni. De aceea ele nu se angajează de loc în realizarea unor forme noi de activitate. Sindicatele acceptă numai munca organizată sub formă de întreprindere, unde să acţioneze legile ce le dă lor putere şi legitimitate. În cazul introducerii unui venit de bază rolul sindicatelor va fi cel de a negocia cu angajatorul partea de venit, ce îi revine angajatului, din câştigul total al întreprinderii respective.


Democraţia economică bazată pe încredere



În secolul al XXI-lea firmele nu vor mai cerceta modalităţi de optimizare a muncii pe bandă rulantă, ci vor trebui găsite alte modele de conducere a lor. Un sistem de conducere bazat pe încredere a fost realizat de Ricardo Semler, un manager şi proprietar al unei întreprinderi de construcţii de maşini. Ceea ce se întâmplă la firma lui contrazice tot ceea ce ştie un manager convenţional. Cei 3000 de angajaţi îşi aleg ei înşişi şefii, ei înşişi decid timpul lor de muncă, ei îşi decid salariile. Nu există planuri manageriale, nu există compartimentul personal, nu există ierarhie aproape deloc. Câştigurile sunt împărţite prin vot, salariile şi documentele contabile pot fi văzute de orice angajat, email-urile sunt strict private. Cu toate că aceste lucruri sunt un coşmar pentru şefii de personal, modalitatea aceasta de organizare este o poveste de succes.

Cifra de afaceri s-a multiplicat, iar fluctuaţia angajaţilor este sub 1%. Reţeta este simplă: tratează-ţi angajaţii ca şi cum ar fi adulţi, iar ei se vor comporta ca atare, precum adulţii. Dacă au mai multă libertate, ei vor fi mai eficienţi, mai mulţumiţi şi mai inovativi. O firmă are angajaţi adulţi şi egali în drepturi. Ei nu sunt forţe de muncă. Fiecare dintre ei are dreptul să-şi dezvolte personalitatea în mod liber şi să-şi găsească echilibrul dintre meserie şi viaţa privată. Presiunea de la muncă şi stresul nu îi face pe oameni mai productivi, ci mai bolnavi.

Semler a creat un nou concept de muncă. Firma lui este un proiect comun, este o pasiune comună. Societatea actuală ne modelează să fim cioplitori şi tăietori în piatră, muncitori necalificaţi şi nu creatori de catedrale. În firma lui Semler angajaţii sunt o parte esenţială a unui întreg, ei sunt creatori şi nu doar nişte roţi într-un sistem. Ei au idei, ei înţeleg munca lor, ei îşi cunosc valoarea lor.

Coproprietarul al „Multimedia cpp” din Offenbach, Gernot Plueger, denumeşte acest tip de a conduce o firmă „democraţie economică”.
În loc de control şi paternalism excesiv există o atmosferă bazată pe încredere. Colaboratorii sunt egali în drepturi, în problemele financiare există o transparenţă totală. Vânzările, cumpărăturile, onorariul pentru freelancer, chiria şi costurile cu personalul sunt toate la discreţia angajaţilor. Toţi au acelaşi salariu şi pot să-şi structureze timpul de lucru şi locul de muncă în mod liber. Economia de piaţă, democraţia, idealismul şi profitul nu sunt contradicţii.


Cuprins:

1. Despre autor pag. 4

2. Introducere pag. 6

3. Istoric pag. 8

4. Definiţie pag. 12
4.1. Asigură existenţa materială pag. 13
4.2. Este un drept individual pag. 13
4.3. Se oferă fără examinarea pauperităţii persoanei pag. 14
4.4. Se oferă fără constrângerea de a munci pag. 14

5. Concepte fundamentale şi explicaţii pag. 16
5.1. Munca pag. 16
5.2. Munca nouă pag. 18
5.3. Securitatea socială pag. 20
5.4. Economia agrară şi diviziunea muncii pag. 20
5.5. Şomajul este un succes pag. 21
5.6. Demnitatea umană pag. 21
5.7. Mitul ocupării complete a forţei de muncă pag. 24
5.8. Biblia are dreptate pag. 25
5.9. Libertatea de a spune „NU” pag. 27
5.10. Încrederea: fundamentul unei societăţi libere pag. 28
5.11. Democraţia economică bazată pe încredere pag. 29
5.12. Împuternicirea cetăţenilor pag. 31
5.13. Venitul de bază şi impozitul pe consum pag. 32
5.14. Impozitul pe consum creează transparenţă pag. 33
5.15. Frâu liber iniţiaţivelor pag. 34

6. Argumentaţie pag. 35
6.1. Abordare umanitaristă pag. 35
6.2. Abordare economică pag. 36
6.3. Modele de finanţare pag. 37

7. Avantaje pag. 38
7.1. Avantaje pentru angajat pag. 38
7.2. Avantaje pentru angajator pag. 38
7.3. Avantaje pentru întreaga societate 39

8. Întrebări şi răspunsuri pag. 40
8.1. Păi...atunci, cine mai munceşte? pag. 40
8.2. Bani fără muncă? Ce-i asta? pag. 41
8.3. Nu ar trebui ca, cel care primeşte ceva de la societate, să şi muncească pentru aceşti bani? pag. 41
8.4. Cine mai ridică gunoaiele? pag. 41
8.5. La ce sumă s-ar cifra venitul de bază? pag. 42
8.6. Este venitul de bază un venit suplimentar? pag. 43
8.7. Se poate finanţa venitul de bază? pag. 43

9. Experimente cu venitul de bază pag. 44
9.1. Bangladesh pag. 44
9.2. Zambia pag. 45
9.3. Brazilia pag. 46
9.4. Namibia pag. 48


E-Mail: M.Homerillum@Foc-în-Agora.Eu


Copyright@2016 by Foc în Agora


Termeni şi condiţii