DOMESTICIREA PLANTELOR ȘI ANIMALELOR
Inginerie genetică superavansată



Botaniştii integraţi în sistemul actual presupun că fermierii din neolitic (= cei din epoca nouă a pietrei) ar fi reuşit să domesticească plantele printr-un proces de hibridizare asemănător celui realizat de Gregor Mendel, proces care ar fi durat timp de zeci, sute sau chiar mii de ani pentru fiecare specie de plantă sălbatică în parte supusă domesticirii. Gregor Mendel nu a reuşit să domesticească nicio plantă sălbatică. El a încrucişat plantele de mazăre, care sunt de fapt plante domestice, pentru a produce tot plante de mazăre de mărimi şi culori diferite. Plantele sălbatice nu puteau fi hibridizate de mâinile umane, deci nu puteau fi hibridizate de oamenii din neolitic, deoarece elementele bobocilor ce necesită a fi manipulate în vederea hibridizării, precum staminele şi pistilul, sunt foarte mici. Seminţele şi boabele sălbatice erau şi ele foarte mici şi nu trezeau interesul oamenilor. Transformarea plantelor sălbatice în plante domestice este o adevărată piatră de încercare chiar şi pentru un botanist modern, deci cu atât mai grea ar fi fost această sarcină pentru un fermier din neolitic.

Acel fermier primitiv, care ar fi dorit să transforme plantele sălbatice în plante domestice, ar fi trebuit să se asigure ca viziunea sa să fie dusă pe mai departe de nenumărate generaţii, deci de oameni care ar fi trebuit la rândul lor să rămână devotaţi plantării, recoltării, selectării şi hibridizării plantelor sălbatice cu toate că acestea nu le ofereau de mâncare pe timpul vieţii lor, dar care ar fi trebuit să hrănească descendenţii lor într-un viitor destul de îndepărtat. Încă din 1837 se încearcă, la Grădina Botanică din Sankt Petersburg, Rusia, domesticirea plantei de secară sălbatică. Nici până în ziua de astăzi nu s-a reuşit acest lucru deoarece calibrarea genetică a plantelor sălbatice, pentru a fi transformate în plante domestice, este de o complexitate extraordinar de mare.



Principala diferenţă dintre grâul sălbatic şi cel domestic este metoda de dispersie a seminţelor. La soiurile sălbatice de grâu infructescenţa (= capetele pe care se află boabele sau seminţele) se sparg şi aruncă bobul de grâu pe pământ pentru a facilita răspândirea plantei. La soiurile domestice infructescenţa rămâne intactă şi numai prin intervenţia omului se pot desprinde boabele din interiorul glumelor. Rahisul este axul principal la inflorescenţele gramineelor, pe care sunt dispuse florile şi spiculeţele. Gluma este o frunzişoară (= bractee) membranoasă situată pe pedicelul (= codița mică din infloreșcență ce susține frunza și floarea) unei plante din familia Gramineelor. Pe timpul creşterii plantei rahisurile şi glumele sunt puternice şi durabile aşa încât ploaia să nu poată să dea jos seminţele şi bobii de pe tulpină. La maturitate ele devin atât de fragile încât o adiere de vânt zdruncină rahisurile şi glumele ceea ce duce la răspândirea încărcăturii lor formată din seminţe sau boabe. Un grad atât de ridicat de fragilitate al rahisurilor şi al glumelor face imposibilă recoltarea plantelor sălbatice deoarece toate boabele şi seminţele ar fi pierdute în timpul procesului de recoltare prin răspândirea lor pe pământ pe timpul acestui proces.

În consecinţă, fermierii antici ar fi trebuit să înţeleagă cum să calibreze în mod fin şi exact fragilitatea rahisurilor şi a glumelor fiecărei plante pentru a implementa aceasta în procesul de transformare a plantelor sălbatice ce ar fi constat din mărirea, înmuierea şi modificarea nutriţională a seminţelor şi a boabelor celor câteva duzini de plante sălbatice. Calibrarea genetică a plantelor sălbatice în aşa fel încât să se transforme în plante domestice este de o complexitate foarte mare, chiar mai mare decât procesul de transformare a acestor plante din plante sălbatice în plante domestice. Rahisurile şi glumele trebuie să fie îndeajuns de robuste pentru a susţine seminţele şi boabele pe tulpina plantei pe timpul recoltării şi mai trebuie să rămână îndeajuns de fragile pentru ca seminţele şi boabele să poată fi colectate uşor de om pe timpul procesului denumit treierat. De asemenea glumele trebuie să fie făcute destul de robuste pentru ca după coacerea(= maturizarea) lor completă să reziste la recoltare deoarece distrugerea lor ar fi dus la pierderea seminţelor şi a boabelor prin împrăştierea lor pe pământ, deci ar fi dus la pierderea recoltei. În acelaşi timp glumele ar fi trebuit să fie făcute îndeajuns de fragile pentru a se sfărâma pe timpul procesului de treierare astfel încât să elibereze seminţele şi boabele. În concluzie, rahisurile şi glumele fiecărei plante sălbatice necesită diferite grade de calibrare genetică, iar fiecare calibrare genetică trebuie să fie perfect precisă. Pe scurt spus: nu există nici cea mai mică şansă ca să se fi întâmplat ceea ce susţin botanişti şi anume că oamenii primitivi ar fi reuşit să transforme plantele sălbatice în plante domestice.

În consecință, plantele domestice pot lua naștere numai printr-o inginerie genetică superavansată.

Băștinașii din America de Sud spun că grâul domestic a fost despus la poalele munților de către „zei”.

La fel ca la plante există teoria oamenilor de „ştiinţă”, plătiţi de sistem, care spune că animalele domestice precum: vitele, oile, caprele, porcii, bivolul indian, lama, vicunia, raţele, găinile, etc. provin din domesticirea de către omul din neolitic a animalelor sălbatice. Această teorie ne spune că prin aceeaşi tehnică de încrucişare genetică, utilizată de fermieri pentru a transforma plantele sălbatice în plante domestice, animalele sălbatice ar fi fost încrucişate în mod selectiv generaţie după generaţie până când modificările graduale s-ar fi acumulat şi ar fi determinat crearea de versiuni domesticite ale predecesorilor lor sălbatici.

Ca şi în cazul hibridizării plantelor, procesul de domesticire a animalelor sălbatice ar fi necesitat sute sau poate chiar mii de ani pentru fiecare specie de animal sălbatic în parte şi ar fi fost realizat în areale foarte distanţate între ele pe întregul glob pământesc. Imaginează-ţi că, precum în cazul plantelor domestice, primul păstor din epoca neolitică ar fi trebuit să aibă o viziune clară asupra modelului final, model ce ar fi trebuit să rezulte din domesticirea animalelor sălbatice, pentru ca după aceasta să înceapă procesul de încrucişare selectivă pe timpul întregii sale vieţi. Acest păstor ar fi trebuit să ofere generaţiilor viitoare viziunea sa asupra modelului final pentru ca, după secole de încrucişare selectivă, acest model să fie atins. Transformarea animalelor sălbatice în animale domestice nu se poate face prin încrucişare deoarece toată garnitura de gene trebuie modificată pentru a schimba caracteristicile fizice ale animalelor sălbatice. Ca și în cazul plantelor domestice, apariția animalelor domestice poate avea loc numai printr-o inginerie genetică foarte avansată.

A crede că acest lucru l-ar fi putut face un om din neolitic este o insultă la adresa inteligenţei noastre. Toate exemplele de „domesticire” a plantelor şi animalelor sălbatice sunt total incredibile, însă cea mai incredibilă dintre toate este cazul ghepardului. Ghepardul a fost unul dintre primele animale care au fost îmblânzite, dar nu a putut fi niciodată domesticit, şi are o istorie care se întinde până în China, India şi Egiptul antic. Ca şi în alte exemple asemănătoare, ghepardul ar fi fost creat prin înmulţire selectivă de vânătorii neolitici, de culegători sau de fermierii din trecut. Ghepardul este una dintre felinele mari care poate fi cel mai uşor îmblânzit şi antrenat. Nu există nicio mărturie că acest animal ar fi ucis oameni.

Ghepardul pare creat în mod special pentru viteze mari având un cap şi un corp proiectat în mod aerodinamic. Scheletul său este mai uşor decât cel al celorlalte feline mari. Membrele sale sunt lungi şi subţiri precum membrele câinelui de curse. Inima, plămânii, rinichii şi fosele nazale sunt mari permiţând ca rata respiratorie să sară pe timpul vânătorii de la 60 la 150 de respiraţii pe minut. Viteza sa maximă este de 120 km pe oră, în timp ce un cal pur sânge englez, care este considerat ca fiind regele hipodromurilor, atinge o viteză maximă de cam 72 km pe oră. Niciun animal din savană nu poate întrece un ghepard. Îl poate întrece la rezistenţă, dar în niciun caz nu îl poate întrece în viteză. Ghepardul este unic deoarece el combină caracteristicile sale fizice ale două familii de animale distinct diferite: câine şi pisică. El aparţine familiei felinelor, dar arată ca un câine cu membre lungi.

Ghepardul stă şi vânează ca un câine. El are ghearele semiretractibile precum câinii în loc să le aibă retractabile în totalitate precum pisicile. Pernuţele labelor sale sunt groase şi tari precum ale câinelui, însă el poate să se caţăre în copaci în acelaşi mod precum face şi pisica, folosind ghearele labelor din faţă. Blana de culoare deschisă de pe corpul său este asemănătoare cu aceea a unui câine cu părul scurt, însă petele negre de pe trupul său arată precum textura unei blăni de pisică. Ghepardul capătă boli de care pot suferi numai câinii, însă el poate suferi şi de boli specifice pisicilor. Există însă ceva şi mai inexplicabil cu referire la ghepard. Testele genetice care au fost făcute pe un număr de 50 de exemplare din această categorie de feline au arătat în mod surprinzător că toți geparzii sunt identici d.p.d.v. genetic.

Aceasta înseamnă că pielea sau organele interne ale miilor de gheparzi pot fi schimbate între ele fără a fi rejectate. O asemenea omogenitate fizică există numai la şobolanii şi animalele care au fost modificate genetic în laborator. Desigur că ghepardul este un caz special, însă toate animalele domestice au caracteristici ce nu pot fi explicate în termeni care să rămână în picioare la o cercetare ştiinţifică atentă şi riguroasă. În loc să se confrunte cu asemenea tematici dificile, oamenii de ştiinţă, plătiţi de sistem, le ignoră şi, precum în cazul plantelor domestice, oferă explicaţiile oficiale. Oamenii de „ştiinţă” insistă, în ciuda evidenţelor, că un astfel de hibrid între pisică şi câine realizat pe cale genetică, precum ghepardul, nu ar putea exista. Ei fac acest lucru deoarece nu vor ca discuţia să iasă din paradigma oficială a sistemului, paradigmă care nu poate accepta o intervenţie extraterestră. Pentru a se menţine în cadrul paragdimei oficiale, oamenii de „ştiinţă” explică uniformitatea genetică a ghepardului cu ajutorul conceptului de „efect de ştragulare”.

Acest concept presupune că populaţia de gheparzi ar fi fost formată din indivizi cu caracteristici genetice diferite însă într-o anumită perioadă de timp această populaţie ar fi avut un declin care ar fi provocat o diminuare a numărului de gheparzi lăsând în viaţă numai câteva perechi din această specie. Aceste câteva perechi ar fi oferit progeniturilor lor numai un set delimitat de gene. Nu există însă niciun indiciu al unei extincţii care ar fi putut să elimine gheparzii în mod selectiv şi să lase celelalte feline să-şi dezvolte diversitatea genetică. Teoria „efectului de ştrangulare” este acceptată de mediile „ştiinţifice” ca pe o doctrină.

În consecință, în trecutul îndepărtat al omenirii au existat ființe care dețineau o inginerie genetică prin care aveau capacitatea de a transforma animalele și plantele sălbatice în animale și plante domestice.


E-Mail: M.Homerillum@Foc-în-Agora.Eu


Copyright@2016 by Foc în Agora


Termeni şi condiţii